Capidava, prin cenușa imperiului?

Duminica trecută am zis să le îndeplinesc celor mici două dorințe mai vechi ale lor: picnicul și pescuitul. Eu nu prea mă pricep la cea de-a doua activitate, singura aventură de pescuit a mea petrecându-se când eram copil, ținând cam doua săptămâni pe malul unei crescătorii și soldându-se cu un cărășel de vreo 6-7 cm.

Ca sa îmbin utilul cu plăcutul am zis sa le ofer copiilor și șansa de a vedea o veche cetate: Capidava. De fapt eu vroiam să o văd, dar am zis că o mini lecție de istorie nu strică. Și apoi pe acolo e Dunărea, destul de mare să primească și niscaiva pescari începători. Capidava, venim!

Drept urmare, dimineața, nu foarte devreme, ne-am urcat în mașină și am pornit. Aceasta a însemnat Autostrada Soarelui și apoi de la Cernavodă spre nord, fără prea multe marcaje rutiere, pe un drum pe care l-aș califica drept prost și îngust, cu tradiționalul Audi în viteză tăind curba venind spre tine. Dar, într-unul din sate am văzut bani investiți cu folos: un teren de miuță, cu un gard metalic de câțiva metri înălțime, iarbă artificială, plase la porți, o adevărată bijuterie, scoasă și mai bine în evidență de drumul prost, șanțurile înfundate de pe margine și starea precară a întregului sat.

Capidava: ajungem, coborâm, intrăm pe o portiță metalică vai de capul ei, pe o potecuță, pe lângă câteva panouri care încercau să explice ceva, dar nu foarte clar. Noroc că aveam în minte imaginea din Google maps, pe post de hartă. Ne-am cocoțat pe cetate (doar prin locurile amenajate, cât de cât) ca să descoperim că - în ideea de a curăța buruienile - cineva dăduse foc, ca pe miriște. Poteca pe care mergeam era acum cenușă neagră amestecată cu un praf alb fin, care se ridica până la genunchi, oricât de ușor călcai. Iar copiii, fericiți să descopere cetatea, alergau...

http://www.capidava.ro

La un moment dat apare un tânăr care însoțea o domnișoară cu aparat foto, căreia se părea că îi explica ce este cu cetatea. Ne vede și vine spre noi, rugându-ne să ocolim, fiindcă acolo au ei săpături. La întrebarea de ce nu puneți tăblițe răspunsul a fost năucitor: ar costa cât săpăturile. Acum, ori tăblițele sunt exagerat de scumpe, ori - ca țară - ne batem joc de istoria noastră.


Am încercat să ocolim, prin mai mult praf și mai multă cenușă, dar am renunțat, pentru prima oară în viața mea la o cetate romană sau dacă, la a mai termina turul. Am ieșit repede de acolo, cu un gust amar, întristat de modul în care ne păstrăm istoria, de faptul că un obiectiv turistic important zace parcă uitat de lume pe un mal al Dunării unde vin oamenii cu mașina, își pun manele și fac grătare.


Am plecat de acolo în căutarea unui loc mai liniștit și mai puțin prăfos, unde să ne petrecem a doua parte a aventurii, picnicul și pescuitul. Dar despre partea aceasta, mai veselă, în următorul post, fiindcă trebuie și ceva poze.